Fragment:
… Romașkin, covârșitor de trist, își spunea: „Cât poate să mintă!”, și era înspăimântat de propria îndrăzneală. Din fericire, nimeni nu‑i putea auzi gândurile; camera era goală; cineva ieșea de la toaletă și mergea pe coridor târșâindu‑și papucii, fără îndoială bătrânul Schlem, care suferă de intestine; o mașină de cusut bâzâia încetișor; înainte de culcare, familia care locuia de cealaltă parte a coridorului se certa șuierând fraze scurte de parc‑ar fi șfichiuit din bice subțiri.
Ghiceai că bărbatul prinsese femeia ca‑n menghină și‑o trăgea fără grabă de păr, îngenunchind‑o pentru a o pocni peste gură cu dosul palmei: tot coridorul știa, fuseseră denunțați, dar negaseră, obligați să se scoată din pepeni unul pe altul înăbușindu‑și zgomotele, de parcă mai apoi s‑ar fi posedat cu strategiile tăcute ale unor animale prudente.
Așa că oamenii care trăgeau cu urechea pe la ușă nu auzeau mai nimic, dar ghiceau totul. În cele șase camere și în cămara fără ferestre din fundul coridorului locuiau douăzeci și două de persoane, care toate puteau fi recunoscute după zgomotele furișe pe care le emiteau în tăcerea nopții.
Romașkin a stins lumina. Strălucirea slabă a unui bec de pe stradă trecea prin perdele și desena pe tavan figurile obișnuite, care variau de la o zi la alta, monoton.
Profilul masiv al conducătorului se suprapunea, în penumbră, peste conturul bărbatului, care pălmuia fără zgomot, în încăperea învecinată, și al nevestei lui căzute în genunchi. Va reuși ea, oare, să evadeze vreodată, această victimă a unui aseme‑ nea act de posesie? Vom evada noi vreodată din minciună?…
Recenzii
Nu există recenzii până acum.